Prezentă la Târgul de Carte ”Gaudeamus”, prozatoarea Marie Darrieussecq a acordat un interviu pentru ”Evenimentul zilei” în care i-a vorbit Alexandrei Olivotto despre Freud şi Lacan, dar şi despre acuzaţia de “plagiat psihic” care i-a fost adusă de scriitoarea Camille Laurens referitor la romanul Tom est mort.

Autoarea tocmai a fost tradusă la Pandora M (parte a grupului Trei) cu insolitul volum “Raport de poliţie. Acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura”.  

        

     

     
Declaraţi la un moment dat că psihanaliza v-a eliberat. Dar Freud este cel care spune că, pentru a deveni matură, femeia trebuie să renunţe la orgasmul clitoridian. Cum sunt aceste afirmaţii compatibile?
Freud spune multe prostii despre femei. (Râde) Asta e sigur. Chiar am ţinut o prelegere în Franţa pe această temă, enumerând toate afirmaţiile absurde, imposibile, ale lui Freud apropo de femei. Dar în urma lui rămân invenţia psihanalizei şi femei ca Melanie Klein şi Julia Kristeva, care i-au modernizat teoriile. Care au modernizat ceea ce psihanaliza le putea oferi femeilor, ca Jacques Lacan, care are multe lucruri interesante de spus despre femei. Spun frecvent că sunt o reclamă ambulantă, vie, la psihanaliză, pentru că pentru mine a funcţionat foarte bine. Între 20 şi 25 de ani eram destul de depresivă, şi, sincer, psihanaliza m-a scos din această melancolie. Şi m-a ajutat să am forţa de a scrie. Pentru că scrisul chiar cere aşa ceva. Scriam şi înainte, dar, cum să spun, singură, în colţul meu, fără să mă pot adresa suficient celorlalţi. Erau cărţi închistate în nevroza mea, în problemele mele, iar psihanaliza mi-a permis să las deoparte nevroza şi să-mi eliberez imaginaţia. Şi să am îndrăzneala de a pretinde că pot să mă adresez celorlalţi, să scriu pentru ei. (…)

       

   

      

Spuneaţi că “Raport de poliţie” a fost scris din cauza contrarietăţii. Nu v-aţi schimbat opinia?
Ador să scriu romane. Când am fost acuzată de “plagiat psihic”, mi s-a tras lumea de sub picioare. N-am înţeles ce mi se întâmpla, nu pricepeam acele cuvinte. Cum să spun? În Franţa nu vorbesc de faptul că fratele meu a murit când era copil. E ceva intim. Francezii nu ştiu de această poveste, nici n-ar avea de ce. Această femeie mi-a spus “Nu ai dreptul să scrii despre un copil mort, pentru că ţie nu ţi-a murit copilul, iar mie mi-a murit”. E “plagiat psihic“ în sensul că i-aş fi furat durerea. Era şi faptul că împărţeam acelaşi editor, gelozie… Era o acuzaţie gravă şi traumatizantă pentru mine. Dar o astfel de acuzaţie anulează statutul literaturii! Dostoievski nu omorâse pe nimeni când a scris “Crimă şi pedeapsă”. Aşa că m-am interesat de alţii care fuseseră acuzaţi de plagiat, printre care unul dintre cei mai mari poeţi, Paul Celan, născut în Bucovina. Când am văzut că şi acest om, care pentru mine era un geniu, fusese acuzat de plagiat, mi-am spus că e o acuzaţie onorantă.

Citiți întregul interviu în Evenimentul zilei.