Virginia Lupulescu: Bună ziua, tuturor! Astăzi, stăm de vorbă cu autorul suedez Mons Kallentoft, autorul cărții “Privește-mă cum cad” – iată ediția în română. Dle Kallentoft, bine ați venit în România!

Mons Kallentoft: Mulțumesc! Este prima mea „vizită”.

Virginia Lupulescu: Poate anul viitor chiar veți face o vizită. Voiam să stăm puțin de vorbă despre această carte.

Mons Kallentoft: Sigur!

Virginia Lupulescu: Care este povestea cărții “Privește-mă cum cad”?

Mons Kallentoft: Acțiunea se petrece în Mallorca. Este vorba despre o fată de 16 ani care merge cu prietenii în Mallorca pentru a sărbători terminarea școlii. După o noaptea în care sunt la o petrecere, ea dispare, iar tatăl ei pleacă și el în Mallorca pentru a o căuta. Povestea începe când ea este deja dispărută de 3 ani. El încă o caută. Povestea descrie insula aceasta și, poate, întreaga lume, ca pe un paradis pierdut – în spatele peisajelor mirifice, însorite, se află multă corupție, droguri, prostituție. Nu este ceea ce pare. Pe de o parte, este o poveste despre acest tată care își caută fiica și să aducă familia împreună și, pe de altă parte, este o poveste despre latura nevăzută a insulei Mallorca.

Virginia Lupulescu: Înțeleg. Cum a  fost să vă puneți în locul unui tată care își caută fiica, având în vedere că aveți și dvs o fiică adolescentă?

Mons Kallentoft: Câteodată, am recurs la propriile mele experiențe, la lucrurile care mi s-au întâmplat; a fost ca un mod de a mă confrunta cu propriile mele frici. Pentru că fiica mea era, și încă este la vârsta la care merge la petreceri în aceleași locuri; am trecut prin multe nopți nedormite. Pentru mine scrisul a fost, dintotdeauna, un mod de a-mi depăși propriile frici. Și e un exercițiu benefic, pentru că trebuie să mergi în profunzimea acestor emoții dificile.

Virginia Lupulescu: Într-adevăr, este o manieră creativă de a te confrunta cu propriile frici.

Mons Kallentoft: Da, într-adevăr!

Virginia Lupulescu: Descrieți, așadar, fața întunecată a Mallorcăi, ca fundal pentru căutările acestui tată, Tim Blank, care ajunge în mai multe locuri. Când am citit cartea, era ca și cum aș fi marcat acele locuri pe hartă.

Mons Kallentoft: Da, ca o călătorie în jurul Mallorcăi.

Virginia Lupulescu: Da, exact! Cum ați ajuns că cunoașteți părțile mai puțin cunoscute ale acestei insule?

Mons Kallentoft: Când m-am mutat aici, știam că Spania nivelul de corupție este ridicat, mai ales în anumite zone. Mallorca era cunoscută pentru nivelul foarte ridicat al corupției, dar, când m-am mutat aici, am realizat că lucrurile mergeau mult mai în profunzime decât crezusem eu. În Suedia, noi suntem destul de inocenți, pentru că nivelul corupției a fost, dintotdeauna, foarte scăzut. Dar aici, ca să vă dau un exemplu, au trei forțe de poliție, Guardia Civil, Policia Local și Policia Nacional, și toate sunt corupte. Eu nu știam asta. Am citit multe articole în ziare despre politicieni corupți mână în mână cu polițiști corupți și merg împreună la petreceri cu cei mai mari traficanți de droguri și primesc cocaină și femei gratis. Și toate lucrurile astea erau, mai mult sau mai puțin, publice. Toată lumea știa ce se întâmplă. Și mi-am dat seama că lucrurile stăteau mult mai rău decât mi-aș fi putut închipui, și că ar putea fi fundalul perfect pentru un roman polițist. Pentru că atunci când ai politicieni și polițiști de nivel înalt care sunt mână în mână cu traficanți de droguri, lucrurile nu au cum să meargă bine.

Virginia Lupulescu: Cred că România și Bucureștiul vi se for părea fascinante…

Mons Kallentoft: Da, și eu cred asta! Știu câte ceva, dar…

Virginia Lupulescu: Da, avem câteva povești…

Mons Kallentoft: Da, am văzut acel documentar celebru, Colectiv. E groaznic, știu. Este nevoie de jurnaliști.

Virginia Lupulescu: Cea de-a doua carte din această duologie este încă în faza traducerii în română, ne-am putea spune doar câte ceva din acest al doilea volum?

Mons Kallentoft: Nu vreau să spun prea mult, pentru că nu vreau să stric surpriza. Se petrece tot în Spania, dar și în zona continentală, și analizează mai în profunzime aspectele politice, legate, de exemplu, de formațiunile de extremă dreaptă, care sunt în ascensiune în Spania și în alte țări din Europa, ce înseamnă asta, care sunt cauzele, cum poate afecta viețile oamenilor, și cum a afectat viața lui Tim Blank și a soției sale, Rebeca. Dar nu vreau să spun prea multe, ca să nu stric surpriza. Tema este similară, în sensul că încerc să scriu despre lumea contemporană, într-o manieră poetică, să spunem, dar și dură, în același timp.

Virginia Lupulescu: Înțeleg. Să trecem acum la Malin Fors, personajul principal al unei serii din care au apărut, până acum, 13 cărți.

Mons Kallentoft: Da, așa este.

Virginia Lupulescu: De ce ați ales o femeie ca protagonist, ca detectiv principal, și cum a fost experiența de a scrie din perspectiva unei femei, și mai  mult, la persoana I. Cred că a fost un efort considerabil.

Mons Kallentoft: Am mai primit întrebările acestea. Eu cred că, dacă ești scriitor, trebuie să poți scrie și despre femei, și despre bărbați, și despre copii, din toate perspectivele. Este nevoie de un anumit tip de empatie. Trebuie să poți face asta, și trebuie să și vrei. La acea vreme, acum câțiva ani buni, doar pe scena thrillerelor scandinave, detectivii erau, preponderent, bărbați în vârstă: Wallander și alții. Mai toți erau bărbați mai în vârsta. Și așa mi-am propus ca personajul meu principal să fie o femeie tânără, dar cu probleme similare: bea, muncește prea mult, e un pic ciudat, nu e un părinte bun, se rușinează de asta? M-am gândit, deci, să construiesc un astfel de personaj îndrăgit, dar care să fie o femeie tânără. Pentru mine, a fost și ca un fel de joc, cumva. În același timp, pentru mine este important să pot scrie despre orice, despre tot felul de personaje. Dacă vreau să scriu despre un copil de culoare din Africa, ar trebui să pot face asta. Este dreptul meu. Acum, acest drept este pus sub semnul întrebării, ceea ce, pentru mine, este o nebunie. Din perspectiva mea, poate învechită, nu poate exista apropriere culturală. Dacă vreau să scriu despre București, ar trebui să pot merge acolo și să scriu de acolo, din perspectiva unei femei din România. Sr trebui să pot face asta, pentru că asta înseamnă literatura, arta. Este vorba despre a comunica, despre a încerca, a vrea să îl înțelegi pe celălalt. Dar dacă închidem toate ușile, polarizarea se va accentua. Sunt 100% sigur de asta.

Virginia Lupulescu: Înainte de a începe să scrieți o carte, vă documentați? Cum decurge acest proces?

Mons Kallentoft: Da, câteodată, dar nu foarte mult. Mă documentez mai mult pe parcurs. Întotdeauna am încercat să nu sune prea tehnic ceea ce scriu, pentru că pe personajele sunt cele interesante, nu atât aspectele factuale, tehnice. Desigur, și acțiunea este interesantă, dar personajele sunt cele care ne interesează, în primul rând. Deci nu sunt unul dintre acei scriitori care se documentează foarte mult. Prefer să mă uit la oameni – așa mă documentez eu. Și mă interesează și limba, înțelesul cuvintelor. Mi se par mult mai interesante decât criminalistica, de exemplu.

Virginia Lupulescu: Cred că genul nordic noir s-a schimbat în ultimii ani, pentru că toate cărțile dvs, și ale altor autori scandinavi, sunt mai mult decât niște cărți polițiste; conțin comentarii sociale referitoare la diverse probleme, opinii politice și multe alte aspecte care merg dincolo de ficțiune.

Mons Kallentoft: Da, așa este. Este adevărat, pentru unele cărți mai mult decât pentru altele, dar așa este. Recent, și cărțile în format audio au început să fie foarte populare în Suedia. În formatul acesta audio, poveștile încep să devină mai puțin inteligente, pentru că este o diferență foarte mare între a citi și a asculta ceva. Eu asta cred. Deci cred că avem o polarizare între autorii care scriu povești ceva mai complexe și cei care scriu direct pentru formatul audio, și aceste povești sunt, de regulă, mai simple. Nu neapărat rele, dar mai puțin complexe ca limbaj, poveste, planuri, personaje… Nu imită viața la fel de bine.

Virginia Lupulescu: Da, așa este. Așadar, scrieți singur, dar ați avut și câteva colaborări cu Markus Lutterman și alții. Ce-i aduce unui scriitor această experiență a scrisului colaborativ?

Mons Kallentoft: Pentru mine a însemnat o altă perspectivă – pentru că puteam discuta, mă putem consulta cu altcineva. Scrisesem câteva cărți, și avusesem destul de mult succes, dar era un proces foarte „închis”,și m-am gândit că vreau să schimb câteva lucruri. Am vrut să fie un proces cât mai deschis, și „cooptarea” unui alt autor a fost model cel mai clar de a face acest lucru. Am trimis linia generală a poveștii către editură din timp, am testat idei – un proces foarte deschis. Nu sunt sigur ce am învățat din acest proces… Acum scriu din nou singur, dar e bine să auzi și alte perspective cu privire la scris, la cum se spune o poveste.

Virginia Lupulescu: În prezent, locuiți în Mallorca.

Mons Kallentoft: Da.

Virginia Lupulescu: De ce v-ați mutat acolo? Din motive creative?

Mons Kallentoft: Din motive de climă…

Virginia Lupulescu: Pentru atmosferă?

Mons Kallentoft: Ambele. E mai mult soare, vremea e mult mai bună. Dar și din motive creative. Am locuit în Stockholm; nu știu cum e în România, dar în Suedia, scena artistică, creative e concentrate în Stockholm. Nu eram niciodată singur. În fiecare zi, cineva voia să ieșim la prânz, să vorbim. Am vrut să iau distanță, să am mai mult timp pentru scris, fără să fiu perturbat mereu. Am dorit și anonimatul. În Suedia, apărusem la TV, oamenii începuseră să mp recunoască pe stradă…nu mi-a plăcut deloc! Am vrut să iau distanță, să mă concentrez doar pe scris, pe copii.

Virginia Lupulescu: Cum a fost ultimul an pentru dvs, cum v-a afectat pandemia viața, scrisul?

Mons Kallentoft: Am avut lockdown 3 luni – puteam merge doar la farmacie și la magazinele alimentare. În primele săptămâni, am scris mult, apoi totul a intrat într-o rutină. Stat pe canapea, uitat la Netflix. A fost foarte greu. Timp de 4-5 săptămâni, n-am scris nimic, ceea ce este foarte atipic pentru mine – eu scriu constant. Dar apoi am ieșit din această stare și, în ultimele 4-5 săptămâni, am scris mult. A fost ciudat. Tot dura și dura și dura. Dar după asta a fost, în primul rând, plictisitor, și nu foarte favorabil creației. Eu am nevoie de inspirație, de obicei călătoresc mult, iar acum e mai complicat să călătorești. Dar nu cred că am învățat atât de mult; vom vedea peste câțiva ani. Ceea ce am învățat nu cred că este foarte bun pentru povești, e o lume închisă, cred. „Metoda”mea este ies pe stradă și să mă uit la omeni, să-i ascult, fă fiu printre oameni și să văd ce povești „vin spre mine”. Și, până acum, nu prea am văzut multe opere artistice interesante ieșite din pandemie. Nu e o inspirație bună pentru povești, cred; vom vedea.

Virginia Lupulescu: Ați vorbit spre călătorii. Unde ași vrea să mergeți prima dată, când se termină această pandemie?

Mons Kallentoft: Nici nu știu. Cred că la Paris, să beau ceva acolo. Sau în Asia. De obicei, călătoresc în Asia cam o dată pe an și stau mai mult acolo. Am prieteni care locuiesc acolo. Atmosfera din Sud-estul Asiei e cu totul diferită. Îmi lipsește foarte mult; e cu totul altă lume.

Virginia Lupulescu: Cred că pasiunea dvs pentru mâncarea gourmet v-a prilejuit niște experiențe deosebite. Ne-ați putea împărtăși câteva?

Mons Kallentoft: Mi-a plăcut să mănânc de mic, și, când am descoperit restaurantele, am început să merg des, și, ca să pot să-mi permit să merg des la restaurant, am început să scriu despre călătorii, despre restaurante. Am întâlnit foarte mulți chef excentrici, ne-am distrat extraordinar. Scriam pentru reviste; m-am distrat grozav și am mâncat foarte multe preparate bune în întreaga lume. Era locul de muncă perfect. Apoi, am început să mă maturizez, iar acest stil de viață nu se potrivește prea bine cu viața de familie. În plus, a apărut Instagram. Nu cred că mai sunt multe persoane cu ocupația aceasta, care să călătorească și să scrie despre experiențele culinare. Acu, avem influenceri care fac poze la farfuria cu preparatul și wow! Asta nu-i pentru mine, dar îmi place încă foarte mult lumea restaurantelor, să stau la bar, să beau un martini într-o companie plăcută… Genul acesta de experiențe, discuțiile acestea grozave pe care le putem purta la masă, și care pot să transforme o seară într-o experiență magică, au o importanță centrală în viața mea. Ele sunt sarea și piperul vieții! Și în ultimul an, totul fiind închis din cauza pandemiei, mi-a lipsit foarte mult mersul la restaurant. Nu același lucru să mergi la cineva acasă. Mi-e îmi place să fiu într-o sală unde sunt și necunoscuți, îmi place sunetul restaurantelor.

Virginia Lupulescu: Așa este. Am vorbit deja despre felul cum s-a schimbat genul nordic noir. Sunt anumite teme sau subiecte sociale pe care vreți să le abordați în următoarele cărți?

Mons Kallentoft: E o întrebare foarte bună. Da, mă interesează foarte mult ce se va întâmpla după pandemie. Cred că vom intra într-o epocă a decadenței; sper. Mă interesează foarte mult cum se va manifesta această decadență în epoca noastră, pentru că este opusă unor curente de corectitudine politică – grija pentru mediu, incluziunea. Decadența nu este foarte democratică, chiar din contră. Cred că despre asta vreau să scriu. Și știu câte ceva despre acest subiect, din călătoriile și incursiunile mele în lumea gastronomiei, din luxul unor locuri pe care le-am văzut. Nu sunt chiar expert, dar pe-aproape. Deci cred că sunt într-o poziție bună pentru a scrie despre viața contemporană în următorii 5-6 ani. Așa sper, dacă nu se întâmplă ceva.

Virginia Lupulescu: Excelent. Așadar, dacă nu ați fi scriitor, sau jurnalist, ce carieră ați alege?

Mons Kallentoft: Nu știu. E o întrebare bună. În afară de restaurante sau ceva care să presupună să spui povești, nu știu. Poate că m-ar interesa banii, și m-aș face bancher, sau așa ceva.

Virginia Lupulescu: Nu cred!

Mons Kallentoft: Nu, chiar nu sunt genul, deloc. M-am gândit la ce altceva aș putea face și nu am idee. Dar in viața putem face foarte multe lucruri, dacă trebuie. Mi-ar plăcea să am un anumit nivel de libertate, în orice caz, nu ca la un serviciu obișnuit. Ar fi și greu, după 20 de ani ca scriitor. Ar fi greu să mă întorc la munca de birou.

Virginia Lupulescu: Vă vedeți îmbătrânind in Mallorca? Sau vă gândiți să vă mutați altundeva după câțiva ani?

Mons Kallentoft: Copiii mei merg la școală aici, și mai au câțiva ani până termină. Fiul meu mai are trei ani, iar fiica mea se mută. Apoi, cred că am să plec din Mallorca.

Virginia Lupulescu: Înapoi în Suedia?

Mons Kallentoft: Nu, sper că niciodată, ca să fiu sincer. Nici nu știu. Poate am să călătoresc din nou. Copiii au crescut. Aș vrea ca, timp de câțiva ani, să nu mă stabilesc nicăieri, poate 5,6 ani, sau 7,8. Să nu am un domiciliu fix. Vom vedea. Asta aș vrea, dar se pot întâmpla lucruri.

Virginia Lupulescu: Așa este.

Mons Kallentoft: Iar Parisul rămâne Paris.

Virginia Lupulescu: Într-adevăr. Vă mulțumesc foarte mult pentru acest interviu.

Mons Kallentoft: Eu vă mulțumesc!

Virginia Lupulescu: Vă așteptăm la București, oricând doriți.

Mons Kallentoft: Da, mi-ar plăcea să vin.

Virginia Lupulescu: Oricând doriți.

Mons Kallentoft: Pare un loc foarte interesant.

Virginia Lupulescu: Da, este!

Mons Kallentoft: Cred că îmi va plăcea.

Virginia Lupulescu: Mulțumesc pentru interviu.

Mons Kallentoft: Mulțumesc și eu. Mi-a făcut plăcere.

Virginia Lupulescu: Ne vedem la București!

Mons Kallentoft: Mulțumesc!