Interviu cu Joel Dicker despre romanul “Emigma camerei 622”

Magdalena Mărculescu: Joël Dicker, scriitor elvețian, este autorul mai multor romane, printre care Adevărul despre cazul Harry Quebert, care a avut lansarea pe plan internațional în 2012, apoi Cartea clanului din Baltimore, Dispariția lui Stephanie Mailer, iar acum, proaspăta Enigmă a camerei 622. Bun găsit, Joël! Mă bucur foarte mult să te am invitat la interviu. În urmă cu 9 ani, în apropierea aceleiași date, erai la București.

Joël Dicker: Da, mulțumesc! Și eu mă bucur foarte mult să te reîntâlnesc, să particip la interviu, să mă aflu, astfel, un picuț în România, deși în acest moment sunt la Geneva, în Elveția, unde locuiesc, deși sunt doar virtual alături de voi, mă bucur să avem, totuși, această posibilitate. Ne transmitem un semnal foarte intens, anume: chiar și atunci când nu ne putem întâlni, chiar atunci când fiecare este izolat la el acasă, chiar în plină pandemie, care ne ține închiși și ne împiedică să facem orice, literatura ne aduce împreună. Literatura ne dă ocazia să ne întâlnim și avem această ocazie pentru ea și prin ea, prin puterea cărților. Consider că este un semnal foarte important referitor la ce este capabilă literatura, cartea să facă. Cred că e important să ne tot reamintim acest lucru. Trăim, inclusiv eu, într-o lume cu nenumărate mijloace de divertisment: avem telefoanele mobile, avem Netflix, internet, avem o grămadă de alte lucruri de făcut în loc să citim. Adeseori uităm obiectivul fundamental al lecturii și al literaturii: ceva ce face parte organic din libertatea noastră atât psihică, cât și fizică. Literatura, deschiderea pe care ne-o oferă cărțile este baza democrației în care trăim. Ar trebui să le reamintim urgent celor cărora nu le place ori nu vor să citească cât de mult le place tuturor să citească, în realitate, dar fără ca toți să știe încă acest fapt. Este un exercițiu intelectual indispensabil.

Magdalena Mărculescu: Ai perfectă dreptate. De altfel, cărțile și literatura au reușit să conecteze oamenii într-un mod special, mai mult decât ne-am fi așteptat. În această perioadă de peste un an, deja, a fost redescoperită și reafirmată mai profund adevărata menire a literaturii. Așadar, romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost publicat în 2012, a primit Premiul Academiei Franceze și Premiul Goncourt al Liceenilor. Sunt oameni care așteaptă o viață întreagă să cunoască faima. Tu ai avut norocul să devii cunoscut de încă foarte tânăr. Ce însemna acest lucru pentru tine? Cum a schimbat acest lucru omul care erai și, mai ales, ce a însemnat notorietatea pentru scriitorul care voiai tu să devii?

Joël Dicker: Este o întrebare foarte oportună, pentru că notorietatea și mai ales succesul, aș zice… Iată, fac diferența dintre notorietatea și succesul cărții mele – prin notorietate înțeleg că eu, Joël, sunt cunoscut sau recunoscut ca individ, pe când succesul ține de carte. Despre asta aș vrea să vorbesc în principal. Reușita cărții a fost foarte importantă în viața mea pentru că mi-a dat ocazia să-mi afirm identitatea de scriitor. Mă simțeam deja scriitor, scriam de ani buni, scrisesem mai multe romane care fuseseră refuzate de toate editurile, așadar Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost primul meu succes, dar cel de-al șaselea roman al meu. Toate romanele precedente au rămas necitite, nepublicate. Succesul acestei cărți a fost atât de important pentru mine pentru că mi-a dat ocazia să cunosc cititori și să dau sens muncii de scriere pe care o depusesem până atunci. Mi-a confirmat acea convingere pe care o aveam, munca depusă, dorința de a explora și de a rămâne în sfera literaturii se înscriau în direcția corectă. Când ești scriitor tânăr, lumea îți spune că asta nu e o meserie”, deci acest succes a fost un fel de renaștere pentru mine. Mi-a dat ocazia să afirm această identitate cu care mi-era foarte greu să trăiesc. Mă simțeam scriitor, doar că mi-era greu să afirm acest lucru. Succesul cunoscut de tânăr m-a liniștit tare mult fiindcă mi-a dat ocazia să dau sens la tot ce s-a petrecut dinainte. L-am considerat de la bun început drept ce era: ceva neașteptat, care e posibil să nu dureze, de care trebuia să mă bucur din plin. Trebuia să trăiesc situația actuală fără să-mi pun multe întrebări legat de ce va urma. Astfel, cred că succesul a fost un moment plăcut pentru mine, de împlinire și nu de angoasă ori de neliniște, cum își pot închipui unii, deși se poate întâmpla și așa. Alți scriitori pot fi blocați, dar la mine a fost invers, mi-a dat multă energie. Referitor la ce povesteam mai devreme, că Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost primul meu succes, dar cel de-al șaselea roman scris de mine, e important de precizat că, după ce s-a estompat puțin ecoul succesului și m-am reapucat de scris, m-am gândit că tot ce am de făcut este să continui ce am făcut dintotdeauna. Am scris mai multe cărți, unele nu au avut succes, aceasta da, dar esențial este că mă aflam într-un proces de creație care mi-era foarte familiar. Știam cum este să scrii, cunoșteam sentimentul pe care-l ai când termini de scris o carte, când începi una nouă, știam toate îndoielile care te pot încerca. Știam că aceste îndoieli, această dificultate nu aveau legătură cu succesul cărții, care mă împiedica să scriu ceva nou, ci erau dificultățile obișnuite ale unui scriitor, care poate a cunoscut succesul, poate nu. Or asta m-a ajutat mult. Cred că, dacă Harry Quebert ar fi fost primul meu roman și aș fi avut succes imediat, ar fi putut fi o faimă periculoasă. M-aș fi întrebat, uimit, ce anume am făcut și cum am reușit, dar fără să am răspunsul; n-aș fi știut de unde vine succesul. Dar faptul că am avut nereușite înainte mi-a permis să înțeleg că succesul nu este neapărat recompensa muncii, ci este și o ocazie, o oportunitate. Desigur, parțial succesul se datorează cărții, însă și norocului de a fi la locul potrivit în momentul potrivit, de a întâlni pe cine trebuie. În cazul meu, îi datorez în mare parte succesul cărții editorului meu, Bernard de Fallois, un om extraordinar căruia îi și aduc omagiu în cea mai recentă carte a mea, Enigma camerei 622 deoarece voiam să povestesc asta. În general, nu ajungi singur la succes. Succesul constă în întâlniri, în oamenii care stau alături de tine, este o întreagă alchimie – adică există mai multe componente care produc, împreună, un efect. Eu cred că nu poți avea succes de unul singur. Iar când ești ajungi să înțelegi acest lucru să faci, ești de partea binelui și alegi să faci ceva pozitiv.

Magdalena Mărculescu: Tocmai de aceea am preferat să încep prin a te întreba despre notorietate, nu despre succes. Este și motivul care mă fascinează de când te tot urmăresc, începând cu lectura primului tău roman. Primisem manuscrisul de la Adevărul despre cazul Harry Quebert, eram efectiv fascinată de traiectoria ta culturală extraordinară, de faptul că după un roman ai continuat cu altul și cu încă unul. Se constată evoluția, munca ta de scriitor este un organism viu. Iar referitor la succes, în termeni de cifre, Enigma camerei 622 a apărut în Franța anul trecut, chiar la începutul stării de urgență, deci când nu existau librării deschise. Îi informez pe cititorii români că această carte a fost bestseller-ul anului în Franța, în 2020. Aș dori să te rog să ne vorbești despre acest roman, în care avem un melanj de iubire, de adulter, un omor care ne ține cu sufletul la gură timp de 600 de pagini ca să aflăm cine este vinovatul. Se vorbește și despre capii financiari din Elveția, din Geneva și din jurul unui hotel de lux din Geneva. Cotidianul Le Figaro afirma că acest roman este 50% thriller, 50% melodramă și 100% roman polițist. Eu cred că se află și altceva, în mare parte: o confesiune. Asta m-a impresionat mult. Aș dori să ne vorbești puțin despre ce a însemnat romanul pentru tine, ce noutate a adus față de celelalte romane deoarece el conține o părticică din tine și din relația fundamentală care a fost secretul acestui succes, despre care ne vorbeai mai devreme.

Joël Dicker: Este un roman aparte. În primul rând datorită contextului. Povestea se derulează la Geneva, unde locuiesc. A fost ceva important pentru mine, pentru că romanele precedente se petrec în Statele Unite, o țară pe care o cunosc foarte bine, deci mi-a fost ușor să narez întâmplări care au loc acolo, însă știam că Statele Unite reprezentau ceva prea ușor, prea la îndemână pentru mine. Faptul de a locui la Geneva și de a scrie o carte a cărei acțiune se petrece în altă parte, foarte departe de mine mă ajuta să păstrez distanța dintre mine, Joël și romanul meu. Am încercat de fiecare dată să scriu o carte care se petrece la Geneva, dar mi-era greu. Mi se părea că la Geneva, unde se află realitatea mea înconjurătoare, nu reușeam să pătrund într-o lume de ficțiune. Nu puteam să fac din Geneva un personaj de ficțiune, așa cum reușeam să fac din New York sau Boston datorită acestei distanțe. Pentru mine, este important să-mi stabilesc o provocare pentru fiecare roman, respectiv să-mi dezvolt de fiecare dată arta narativă. Am fost norocos să cunosc succesul atât de devreme, dar nu înseamnă că, dacă ai succes, nu ești un scriitor tânăr. Eu sunt în continuare un scriitor tânăr în sensul că am doar 5 romane publicate, deci încă am mult de lucru, multe de învățat, de exersat, multe de înțeles despre literatură. Pentru mine, fiecare roman este ocazia de a-mi exersa meseria, de a înțelege și mai mult și de a parcurge diverse etape. Pentru mine, o etapă importantă era să povestesc Geneva ca și cum ar fi un personaj de ficțiune. Aceasta este provocarea pe care mi-am stabilit-o cu această carte. Există și o latură personală, deoarece locuiesc la Geneva, am multe amintiri și multe legături puternice cu orașul. Dorința de a scrie această carte a survenit în perioada în care a decedat editorul meu, Bernard de Fallois (era un domn în vârstă, avea 92 de ani), care a fost o persoană deosebit de importantă pentru mine. Era editorul meu, omul care mi-a dat o șansă, care a crezul în mine și care m-a condus către succes, spuneam mai devreme că succesul se obține în echipă. El a fost cu adevărat creatorul succesului lui Harry Quebert, și creatorul urmării acestui roman, ulterior, prin toate sfaturile pe care mi le-a dat, prin prezența lui și îmi doream mult să-l onorez prezentându-l cititorilor mei, transformându-l în personaj de roman care să facă parte dintr-un tot unitar, pentru ca cititorii romanele mele să aibă ocazia să-l cunoască. Mă gândeam dacă să scriu o cărticică subțire despre el, o biografie de vreo 10, 15, 50 de pagini pentru a-l prezenta pe Bernard, dar am decis că merită să facă parte dintr-un roman în toată puterea cuvântului, pentru că romanul ne-a adus împreună și știam că, prin intermediul unui roman, îl vor cunoaște mult mai mulți cititori. Asta îmi și doream. Voiam, ca la o petrecere în familie, să vi-l prezint pe Bernard: „iată-l pe Bernard, acest om atât de important pentru mine”. Așadar, îl povestesc în acest roman pe Bernard cu ajutorul unor scurte episoade, unor anecdote despre legătura noastră, despre cum ne-am cunoscut, despre cum a apărut Harry Quebert, despre cinema și ce s-a întâmplat între noi, aceste episoade fiind momente autentice petrecute între noi doi, așadar nu mai suntem pe tărâmul romanului ori al ficțiunii, ci suntem în realitate, în povestire, iar în jurul acestor momente am construit un roman. Cum avem Geneva, orașul în care locuiesc și momente de narațiune reală a amintirilor cu Joël, eu, cel care vă vorbește acum și Bernard, am decis că romanul, care se petrece la Geneva, trebuia să aibă un protagonist care să-mi semene, fără să fiu chiar eu, ca să fie coerent. Contopind toate aceste elemente, am început să-mi imaginez acest roman scris oarecum pe două voci. Un scriitor povestește despre un editor și despre relația lui cu editorul. La un moment dat, scriitorul pleacă în vacanță câteva zile la un hotel de la munte, în Elveția și își dă seama că, în camera aflată chiar lângă a lui a avut loc, în urmă cu mulți ani, o crimă rămasă nerezolvată, așadar decide să deruleze propria anchetă. Aceasta este latura de anchetă, thriller, roman polițist a cărții. Evident că este puțin roman polițist deoarece conține o anchetă, o crimă, se va afla cine este ucigașul și ce s-a petrecut. Datorită anchetei, putem spune că este roman polițist, dar nu tocmai: ancheta este un simplu pretext pentru a descrie personaje, relații între oameni și permite reunirea tuturor elementelor. Deși toate romanele mele sunt, într-un fel, polițiste pentru că prezintă o anchetă, eu nu le-aș clasifica astfel. Ele rămân în picioare chiar fără crimă și fără anchetă pentru că sunt, înainte de toate, povești despre viață.

Magdalena Mărculescu: Eu cred că sunt romane despre identitate, despre ce este o identitate. Cărțile tale conțin un joc de oglinzi și de identități foarte complex, iar o parte din roman este o confesiune și o declarație de dragoste către editor, un indiciu din intriga polițistă. Să discutăm puțin despre Bernard de Fallois, cel care a fost editorul tău. L-am cunoscut și eu personal. Este o latură a cărții care m-a emoționat profund. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem, editorul este, probabil, persoana cel mai puțin vizibilă din angrenajul unei cărți, însă Bernard de Fallois este nu doar un personaj de roman, în Enigma camerei 622, ci era el însuși un personaj de roman înainte de a apărea în romanul tău. Când am auzit despre Bernard de Fallois, care, de altfel, era un editor legendar în Franța – editase o mulțime de mari autori, inclusiv pe Proust – el avea 86 de ani, iar tu aveai aproximativ 28 de ani. Era un soi de simetrie destul de interesantă deoarece, după cum afirmi în carte, Bernard de Fallois era prietenul, editorul și maestrul tău.

Joël Dicker: Este adevărat. E foarte important ceea ce spui, Bernard era o persoană foarte aparte, cunoscuse întregul univers al editorilor francezi, era un actor de primă valoare în lumea publicistică din Franța și dominase această lume timp de 40 de ani. A murit la 92 de ani, pe când era foarte activ. Mergea zi de zi la birou, era în formă, era un om incredibil care cunoștea pe toată lumea, avea povești extraordinare despre toată lumea, pe care le spunea cu un aer natural, fără să se laude. Într-o zi amintisem ceva despre Salvador Dali, iar el a răspuns „Da, îl cunoșteam” și mi-a spus amintiri cu el. În altă zi, când a obținut Leonardo di Caprio Oscarul pentru The Revenant, mi-a spus că l-a întâlnit la Paris. Avea mereu câte o poveste pe buze și îmi dau seama că avea el însuși o poveste de viață absolut incredibilă. Era un personaj absolut incredibil. Era genul acela de om care spune lucruri valabile o viață, pe care vrei să-l asculți. Când participam la interviuri la radio, iar el mă însoțea, eram în cabina de emisie și îl vedea de cealaltă parte a sticlei, îmi vedea să-i spun realizatorului: „Opriți emisiunea! Bernard trebuie să vorbească! Eu trebuie să stau în spate. Bernard trebuie să stea în față, să vă povestească. Tot ce spune el e mult mai interesant decât ce am eu de spus.” Era un om incredibil și, ca toți oamenii incredibili, era foarte modest, nu ieșea deloc în evidență. Nu vorbea mereu despre el, de multe ori le punea întrebări interlocutorilor. Avea o curiozitate vie, semn al interesului profund față de ceilalți. Era profund aplecat către ființa umană.

Magdalena Mărculescu: În Adevărul despre cazul Harry Quebert există o relație literară foarte puternică. Harry Quebert îi vorbește lui Marcus Goldman despre literatură. Și aceasta este o parte foarte captivantă a cărții întrucât cititorilor li se explică ce este literatura. La fel, în Enigma camerei 622, editorul evocat, Bernard de Fallois îi transmite idei scriitorului care scrie cărți, aceluia prezentat în carte – scriitorului în general. Care este cel mai prețios sfat literar pe care l-ai păstrat de la Bernard de Fallois? Ce anume te-a ajutat cel mai mult din tot ce ți-a transmis?

Joël Dicker: Multe lucruri m-au ajutat. Cel mai bun sfat pe care mi l-a dat a fost să pun întrebări. Consider că este un sfat de viață general valabil. Când a fost publicat Harry Quebert, am avut norocul să se cumpere drepturile de difuzare în multe țări din lume, editorii erau foarte entuziaști. Am primit invitații din toată lumea. Bernard mi-a spus: „Mergi în toate țările acelea, vorbește cu toți editorii și pune-le întrebări. Înțelege cum lucrează ei, ce este lumea editorială, ce este literatura.” A fost cel mai bun sfat pentru mine pentru că se referă la curiozitate. E un sfat valabil în orice domeniu. Cred cu tărie că interesul, curiozitatea, deschiderea față de ceilalți, ascultarea celorlalți ne ajută să evoluăm în viață, să ne deschidem, să funcționăm, să conviețuim, să ne respectăm. Iată, un sfat general de viață cu impact deosebit de puternic.

Magdalena Mărculescu: Este adevărat, el a afirmat că succesul nu ține de numărul de exemplare vândute, ci de plăcerea de a participa la un proiect?

Joël Dicker: O altă idee foarte importantă, exact! Pregăteam publicarea lui Harry Quebert și el nu contenea să-mi spună: „O să vezi tu, Joël, cartea asta o să aibă un succes enorm!” Îi răspundeam: „Tot repetați asta. Cum puteți fi atât de sigur?” „Eu nu-ți pot garanta că o să vindem un anumit număr de exemplare, că jurnaliștii o să aprecieze cartea. Nu-ți pot garanta succesul comercial al cărții, habar n-am cum o să fie, dar ce înseamnă cu adevărat succesul? Succesul se măsoară în plăcerea cu care lucrezi la un proiect.” M-ai întrebat de sfaturi, mă refer aici strict la literatură. Este un sfat pe care-l pot împărtăși ascultătorilor noștri care sunt scriitori și au nevoie de un sfat. Cred că este cel mai important sfat legat de succes. Ce înseamnă asta? Adevărata valoare a romanului pe care-l scrii nu se măsoară în multe exemplare vândute, în faptul că ziariștii scriu cronici elogioase. Evident că vrei să ai mulți cititori și articole favorabile, însă adevăratul succes constă în plăcerea cu care lucrează scriitorul la acel proiect. De ce? Acea plăcere îți aparține. Eu îmi spun de fiecare dată când încep să scriu o carte că este o aventură care durează în general 2 sau 3 ani. Îmi tot repet că trebuie că trebuie să fac așa încât să merite acei 2 ani investiți în carte. Trebuie să fie 2 ani de plăcere, iar când mă uit la cartea pe care am scris-o, dacă are succes comercial, cu atât mai bine, dar vreau să-mi spun, în primul rând, că m-am distrat pe cinste, că mi-a plăcut la culme să lucrez la ea. Nu înseamnă neapărat că acea carte e reușită. Nu știu, fac tot ce-mi stă și mie în putință, dar procesul a fost plăcut pentru mine. Trăim într-o lume în care suntem foarte ocupați să le facem plăcere altora. Stăm mult pe rețelele de socializare, pe Instagram, punem poze cu noi și așteptăm ca ceilalți să valideze ce facem noi acolo, doar că validarea propriei noastre vieți și a actelor noastre nu poate să vină din partea celorlalți, ci a noastră. Trebuie să acceptăm cine suntem, să ne iubim pe noi înșine, să facem cu plăcere pentru noi înșine ceea ce facem, fără să ne întrebăm permanent ce vor crede ceilalți despre noi.

Magdalena Mărculescu: Cum se scrie un roman bun? Știu că întrebarea e foarte generală, lasă-mă să-ți explic, te rog. Am un soi de obsesie. Începând cu primul roman al tău pe care l-am citit, mi-am spus că scriitorul acesta are o matematică atât de precisă și de complexă, cu siguranță își face un plan, calculează tot, pentru că romanele tale sunt pline de reveniri succesive, ca romanele cu mai multe sertare, în care apare de fiecare dată câte un nou detaliu surprinzător tocmai când ți se părea că totul este clar. Pare că ai calculat tot. Întrebarea completă este: ce raport există între partea planificată și partea spontană din munca ta literară?

Joël Dicker: Nu lucrez după planuri. Chiar nu am.

Magdalena Mărculescu: Asta chiar e incredibil! Nu te cred.

Joël Dicker: Scriu după cum îmi vine. Scriu o carte aproape în formula în care o va citi publicul. Trebuie precizat că odată romanul încheiat, îl recitesc, evident, verific dacă funcționează totul, mai corectez ce este nevoie. Desigur, dacă după 300 de pagini, îmi dau seama că e nevoie de un nou personaj în acel moment al acțiunii, deci că trebuie să-l introduc mai devreme în povestire, atunci îl adaug în urmă. Mai fac mici ajustări, dar adevărata plăcere, pentru mine, este când scriu spontan, când mă trezesc dimineața curios să aflu ce urmează să se întâmple în romanul meu, să nu știu dinainte. E o plăcere de cititor, la urma-urmei. Mie îmi place să citesc romane pentru că sunt curios ce se va întâmpla. Dacă ar fi să scriu o carte despre care să știu tot dinainte, ce rost mai are, dacă știu deja totul? Mi se pare foarte palpitant exercițiu de a scrie fără plan. Mă stimulează, îmi dă adrenalină, plăcere. Îmi place să scriu fără un fir narativ clar de la început. Presupune un risc, adevărat, dar limitat. În cazul în care nu are priză povestea, asta e. Dar faptul de a fi liber îmi place și e foarte important pentru mine.

Magdalena Mărculescu: Excelent!  Scriitorul care se joacă, care-și află plăcerea în scris. Dar ce legătură ai cu cărțile tale odată terminate, odată ce te detașezi de ele? E vreuna care îți place mai mult ca alta?

Joël Dicker: Câtă vreme se petrec lucrurile așa cred că e bine. Acum îmi place mereu cea mai recentă carte a mea pentru că am senzația că-mi stăpânesc mai bine meseria. E complicat să scrii pentru că nu există cu adevărat cursuri care să te învețe să devii scriitor. Există ateliere, ceea ce se numește scriere creativă, dar nu există ceva oficial: dacă vrei să devii scriitor, trebuie să urmezi aceste studii, pe când, dacă vrei să devii pianist, poți urma o academie de muzică unde înveți să fii pianist sau să cânți la pian. Nu înseamnă că vei deveni un pianist virtuoz, dar măcar înveți să cânți la pian. Vrei să devii pictor? Mergi la Școala de Arte Plastice, unde înveți tehnici. Nu înseamnă că vei deveni neapărat un mare pictor, dar înveți o serie de tehnici. În schimb, dacă vrei să scrii, ți se spune: „Descurcă-te.” Nu te învață nimeni nicio tehnică, deși există o tehnică, doar că ea se descoperă treptat. Simt că, cu cât lucrez mai mult, cu atât îmi înțeleg mai bine tehnica și scriu cu mai multă plăcere. Cu atât am o paletă mai nuanțată care mă ajută să explorez și mai departe. Acum… fiecare scriitor are propriul stil de lucru, nu există ceva general, fiecare are propriul stil. Aceasta este și frumusețea scrisului, cred eu.

Magdalena Mărculescu: Deci trebuie să scrii astfel încât să-ți placă ție, în primul rând, pare să fie o tehnică.

Joël Dicker: Acesta este lucrul cel mai important. Pentru unii, scrisul poate fi catharsis (și asta contează, desigur). Scrisul e ceva ce îi ajută să se elibereze de o experiență foarte dificilă, foarte dureroasă, de ceva din interiorul lor ce trebuie să exprime. Scrisul poate fi o modalitate să exprime acel lucru. Deschid o paranteză aici. Tot ce vă povestesc acum se referă la scrierea romanelor, deci a ficțiunii. Nu vorbesc de scrierea unor povestiri sau a unor amintiri trăite. Ce împărtășesc eu cu cititorii este ficțiune, adică ceva ce inventez în totalitate. Mi se întâmplă uneori să notez în jurnal frânturi de gânduri personale, dar este strict pentru mine.

Magdalena Mărculescu: Romanele tale sunt pline de personaje, clocotesc de viață, sunt pline de nuanțe complexe. Cum resimți tu carantina într-o societate în care, în mod normal, oamenii sunt deschiși, stau de vorbă, se sărută de câte 3 ori când se întâlnesc? Crezi că starea actuală de izolare, care durează de un an și riscă să se prelungească influențează în vreun fel modul în care un scriitor (și tu în special) își concepe personajele și acțiunea? La tine s-a schimbat ceva?

Joël Dicker: Nu în modul meu de a scrie, în munca mea de scriitor. Răspunsul este strict personal. Scriu cărți în care doresc să mă simt eu bine. Cred că cititorii mei consideră că, deși în romanele mele au loc crime, atmosfera generală este una plăcută. Pentru mine, unul, romanul este o fereastră de libertate, dar și un spațiu de evadare în care vrei să revii de fiecare dată, un fel de spațiu plăcut și confortabil, în care te simți în siguranță. Cred că cititorul trebuie să se simtă în siguranță, indiferent ce se întâmplă în carte. Lucrez la un proiect în acest moment și nu am deloc chef să abordez ideea de izolare, de coronavirus, nu vreau să vorbesc de oameni care sunt nevoiți să-și atingă rapid cotul sau pumnul în semn de salut când se întâlnesc sau care se salută de la distanță, de după mască, pentru că nu-mi place ce se întâmplă, deja sunt nevoit să îndur asta în realitate. Eu vreau să povestesc despre oameni care se pupă și se îmbrățișează, care se întâlnesc, care se bucură de momente împreună și o stare de libertate totală, pentru că este important pentru mine și așa îmi doresc să fie viața. Dacă scrii un roman în perioada pandemiei de coronavirus, s-ar putea ca peste 10 ani asta să fi devenit normalitate, dar, deocamdată, pandemia este doar o situație excepțională, e ceva ce n-ar trebui să mai dureze mult și ne gândim că vom afirma „pandemia de coronavirus a durat de la data de… până la data de…” Cred că, dacă citești într-un roman despre oameni care poartă mască și se salută printr-o atingere de cot sau de pumn. Practic atribui o dată romanului tău. Sigur, poți s-o faci, poți dori să relatezi pandemia, dar nu e cazul meu. Mie nu-mi place să datez lucrurile. Nu-mi place să le ancorez prin repere. Desigur că în romanele mele apar diverse date, ca să situez evenimentele în timp, dar îmi place atemporalitatea. Îmi place ca narațiunea să fie atemporală, nu asociată unei anumite perioade. De aceea, în romanele mele și în munca mea de scriitor, rămân fidel stilului pe care l-am avut întotdeauna. De pildă, acum mă aflu în biroul meu, sunt norocos să pot lucra singur aici și nu resimt atât de acut izolarea și închiderea în casă. Pentru mine e mai ușor decât în cazul multor altora, care au mult de suferit.

Magdalena Mărculescu: Lucrezi la un nou roman în acest moment? Te afli la birou, totuși.

Joël Dicker: Da, scriu, dar cum nu am plan, nu știu ce scriu. Așa este. Am niște idei, ceva-ceva prinde contur, dar încă nu știu ce fac. Sunt în etapa aceea când amestec ingredientele și mă întreb ce rețetă o să iasă. E o etapă pe care o gust din plin. Vorbeam mai devreme despre experiența pe care o dobândesc. Este adevărat, poți intra în panică dacă la început nu știi despre ce o să scrii, nu știi dacă vei reuși. În acest moment, știu că voi reuși. Dar îmi place senzația de descoperire, etapa actuală de contemplație în care orice e posibil. E ca atunci când trebuie să organizezi o cină cu prietenii, mergi la magazin după cumpărături, te întrebi ce vei găti și, în acel moment, orice e posibil. Te plimbi printre rafturi și te gândești cum ar fi să pregătești pește, legume, cutare desert. Cina este perfectă pentru că încă nu a avut loc.

Magdalena Mărculescu: În așteptarea acestui nou roman, le recomand cititorilor noștri să citească și să-și îngăduie această plăcere numită Enigma camerei 622. E o lectură pe care n-o poți lăsa din mână, uiți de tot ce te înconjoară, bune și rele. Mulțumesc mult că ai acceptat invitația!

Joël Dicker: Eu îți mulțumesc!

Magdalena Mărculescu: Te invităm să revii la București.

Joël Dicker: Cu mare plăcere! Îmi salut cititorii români! Mi-e dor de voi, se fac 9 ani de când n-am mai venit în România, e momentul să revin și îmi va face deosebită plăcere, de îndată ce vor fi posibile deplasările. Până atunci, aveți grijă de voi! Cu bine!

Magdalena Mărculescu: Mulțumim mult.

Joël Dicker: Mulțumesc. La revedere!