Virginia Lupulescu: Bună ziua tuturor. Astăzi, la elefantFest, avem un interviu cu Tarryn Fisher, autoarea bestsellerului Soțiile, un roman pe care l-am publicat în traducere la Editura Trei. Bun venit în România, Tarryn Fisher, chiar dacă este doar o vizită online.

Tarryn Fisher: Mulțumesc foarte mult!

V.L.: Ne bucurăm foarte mult că ești alături de noi astăzi. Și o să încep cu o întrebare puțin mai dificilă. Care a fost subiectul primei tale cărți? Prima carte pe care ai scris-o, nu prima carte pe care ai publicat-o.

T.F.: Subiectul primei-primei cărți pe care am scris-o a fost eliberarea femeilor. Cred că aveam vreo 18 ani.

V.L.: Și înainte de asta?

T.F.: Înainte de asta…

V.L.: La 11 ani?

T.F.: Am scris o carte despre patru orfani care au evadat de la orfelinat și fug. De câte ori se opresc, apare câte o enigmă, iar ei trebuie să rezolve enigma. Și sunt întotdeauna urmăriți de oameni care încearcă să-i ducă înapoi la orfelinat.

V.L.: Cred că prima ta carte a fost începutul poveștii de dragoste cu scrisul.

T.F.: O, da. Întotdeauna spun că am început să citesc Enid Blyton, care scrie despre un copac magic. Am citit cartea când aveam șase ani. Și spun că m-am îndrăgostit sub copac, pentru că atunci a început scrisul pentru mine — când am citit cărțile astea.

V.L.: Hai să discutăm despre Soțiile. Este un roman puternic despre dragoste, vulnerabilitate, dependență emoțională și răzbunare. Ce te-a inspirat să scrii Soțiile?

T.F.: Eram proaspăt căsătorită cu cel de-al doilea soț. Și eram însărcinată, eram foarte plină de hormoni și emoțională, dar mă gândeam și la viitor. Cum aveam să mă descurc? Eu sunt cea care trebuie să poarte copilul și să-l nască. Și apoi, trebuie să am grijă de copil. Și unde e responsabilitatea bărbatului și așa mai departe. Cred că romanul s-a născut dintr-un pic de resentiment. Pentru că femeia oferă așa de mult, oferă totul persoanei pe care o iubește. Cât de departe merge o femeie, care dă, și tot dă, până când mintea ei cedează. La lucrurile astea mă gândeam când eram însărcinată și sufeream de o depresie extremă. Atunci mă gândeam doar, știi, facem așa de multe pentru ceea ce iubim, suntem dispuse să riscăm tot ce suntem noi, mintea, trupul, totul. Și așa s-a născut Soțiile, pentru că personajul acesta ar face orice pentru el și ar face orice pentru dragoste, indiferent cât o costă. Așa că exprimam în mod clar aceste sentimente în carte.

V.L.: Da. Ți-a reușit foarte bine. Când am citit Soțiile, am avut sentimentul că ai o scriitură puternică, asemănătoare cu cea a lui Gillian Flynn în Fata dispărută. Am avut senzația aceea că urmează să se întâmple ceva și nu de bine. Știu că ai o poveste despre tine și Gillian Flynn; nu știu dacă o pot numi prietenie, poate că a fost doar o corespondență?

T.F.: Da, a fost de fapt doar o corespondență. Am început s-o citesc încă de când a publicat primele romane. Erau foarte sumbre și m-am gândit că nu mai face nimeni așa ceva, să scrie despre părțile întunecate ale unei femei. Așa că i-am trimis un e-mail și îmi aduc aminte că am lăudat-o și i-am citat din cartea ei, iar ea mi-a spus că și ei îi place citatul acela și că lucrase mult la el. Apoi mi-a dat un sfat și m-a impresionat foarte mult. Probabil că nici măcar nu-și mai aduce aminte de mine. A fost doar un schimb de e-mailuri. Dar acele zece minute pe care le-a petrecut discutând cu mine aproape că mi-au format toată cariera de scriitor. Așa că da, îi sunt recunoscătoare. Mi-aș dori să fi fost prietene.

V.L.: Încă mai aveți timp.

T.F.: Așa este.

V.L.: La Editura Trei, am publicat-o în română și pe Gillian Flynn. Deci ești într-o companie aleasă. Spune-mi, te rog — avem trei personaje feminine: Joi, Luni și Marți. Ai avut vreo sursă de inspirație pentru aceste personaje printre prietenele tale sau, nu știu, femeile din jurul tău?

T.F.: Cred că personajele reprezintă femeia ca întreg. Aș spune că Hannah reprezintă genul de femeie tânără, naivă, încrezătoare. Iar Regina este femeia divorțată, destul de plină de resentimente, batjocoritoare. Iar Joi este femeia care este mințită, este cea care spune povestea tuturor. Dar nu, personajele reprezintă doar etape ale vieții prin care trece femeia.

V.L.: Da, este minunat. Ai scris 11 cărți, nu?

T.F.: Da.

V.L.: Și o serie, Never never, împreună cu Colleen Hoover. E vreo diferență între scrisul singură și scrisul împreună cu cineva? Bănuiesc că e dificil să scrii cu cineva, cu un străin.

T.F.: Păi, eu scriam cu cea mai bună prietenă a mea. E cea mai bună prietenă a mea. Și ideea inițială a fost a ei, dar n-o scria. I-am tot zis “scrie cartea aia, scrie cartea aia”, însă ea se tot ocupa de altele. Așa că, până la urmă, am scris eu primul capitol din carte și i l-am trimis. Și ea a zis “Ah, bine!” și a scris următorul capitol. Le-am tot plimbat de la una la alta și a fost foarte distractiv. N-aveam niciun fel de așteptări, făceam doar ceva împreună. Deci asta e o mare diferență. E simplu dacă lucrezi cu cineva pe care-l cunoști și-l iubești.

V.L.: Ești născută în Africa de Sud, unde ai și stat o vreme. Cum a fost copilăria ta?

T.F.: Copilăria mea acolo… Am fost la singura școală mixtă din Africa de Sud. Pastorul de la biserică înființase școala, eram copii de toate culorile și școala primea de multe ori amenințări cu bombe și cu violență din cauza asta. Totuși, pe când creșteam în Africa de Sud, în timpul apartheidului, părinții mei nu mi-au explicat niciodată ce înseamnă. Așa că nu înțelegeam, nu-mi dădeam seama, pentru că eram doar un copil, că totul era separat. Și la un moment dat, la una dintre zilele mele de naștere, i-am spus mamei că aș vrea să mă duc la film cu prietenii. Cred că aveam vreo 10 ani, iar ea mi-a spus “Tarryn, prietenii tăi nu pot să meargă cu tine la film, pentru că nu sunt de aceeași culoare”. A fost prima dată când mi-am dat seama că trăiam într-un apartheid, dar nu am înțeles pe deplin până n-am venit în America și am avut o altă perspectivă. Dar da, a fost ceva unic. Acum, ca adult, mă uit în urmă și îmi dau seama de toate păcatele comise împotriva oamenilor. Însă atunci nu eram conștientă de ele și îmi doresc să fi fost. Înainte, cred că aș fi devenit activistă dacă mi-ar fi explicat. Încercau să mă protejeze și să-mi dea sentimentul că e normal să fie toată lumea împreună. Dar nu mi-au spus niciodată cât de anormală era cealaltă situație.

V.L.: Retrospectiv, cred că acea perioadă a fost foarte delicată pentru familia ta și nu cred că a fost ușor pentru părinții tăi. Moștenirea ta sud-africană ți-a influențat scrisul?

T.F.: Oh, foarte mult, pentru că Africa de Sud a fost colonie britanică. Așa că am citit o mulțime de cărți și autori britanici. Și până în ziua de azi cred că prefer accentul și poveștile britanice. Deci da, toată experiența copilăriei influențează ceea ce sunt astăzi, ca scriitor și ca om.

V.L.: Am găsit o postare de-a ta pe Facebook de anul trecut, despre incidentul George Floyd, care mie mi s-a părut foarte emoționantă, profundă și plină de forță. Am să te citez, pentru că este un citat foarte frumos: “Deși fiecare viață de pe planetă este prețioasă, timp de secole și în toate țările, societatea a găsit oameni noi pe care să-i hărțuiască. Nu există niciodată o penurie de oameni pe care să-i marginalizezi și să-i oprimi. Ceea ce ar trebui să existe ar fi o penurie de oameni care tolerează opresiunea”. Cred că este foarte frumos. Și îți mulțumesc. Am fost foarte impresionată.

Cum ai trecut prin perioada pandemiei? Eu cred că, în toată lumea, această perioadă a provocat erupția unor probleme latente. Iar Statele Unite au fost un loc cu multe probleme. Cum a fost pentru tine anul trecut?

T.F.: Am fost toți închiși în case, ne ascundeam de pandemie. Și atunci ne uitam la tot ce se întâmpla în presă, iar în orașul meu erau marșuri. Se întâmplau multe în zona mea, în vecinătate. Și cred că mă uitam și ascultam și aflam și mă cercetam pe mine, cea din ultimii 20 de ani — mă întrebam dacă am contribuit la lucrurile negative care se petreceau, ce aș putea face ca să îndrept lucrurile. Așa că a existat clar o perioadă de tăcere, de doliu — sunt foarte legată de oameni, simt durerea oamenilor. Așa că am ascultat și am învățat, și apoi am transmis în scris ce simțeam; cred că de-asta scriu așa de emoțional — pentru că tot ce se întâmplă în jurul meu mă afectează foarte profund. Însă tot ce putem face acum este să ascultăm și să învățăm. Nu e momentul să vorbim sau să încercăm să vorbim mai tare. Aceasta e perioada în care se află viața mea. Și sunt recunoscătoare. Sunt recunoscătoare pentru ocazia pe care am avut-o în această pandemie îngrozitoare să învăț și s-o umplu cu învățat în loc de depresie, pentru că era foarte ușor să te deprimi în legătură cu ce se petrecea. Așa că am schimbat punctul central.

V.L.: Știu că ai trei copii, iar doi dintre ei sunt adolescenți. Și cred că să fii adolescent în vremurile astea este și minunat, dar este și tulburător… Încerci să-ți dai seama cine ești și în jurul tău lumea pare să se destrame. Discuți cu copiii tăi despre toate aceste evenimente? Am și eu un băiat adolescent și … are opinii foarte categorice despre aceste lucruri și are tendința către activism.

T.F.: De-asta cred că devin activiști și cred că este minunat. Există părți pozitive și negative, dar așa a fost lumea dintotdeauna. Indiferent când ai crescut, simți presiunea exterioară a acțiunilor politice din societate, oricare ar fi ele. Deci cred că se descurcă foarte bine. Sunt foarte impresionată de ei. Încă de la vârste fragede încep să aibă opinii și convingeri solide și o voce… își dezvoltă propria voce. Sunt un mare fan al generației următoare. Cred că o să remedieze lucrurile. Și sunt crescuți de noi.

V.L.: Da, sunt de acord. Ar trebui să fim mândri.

T.F.: Da.

V.L.: Povestește-mi despre Soțiile; ne întoarcem la Soțiile. Ai vreo veste despre adaptarea pentru televiziune, despre serial?

T.F.: Nu încă. Ultima informație era că lucrează la scenariu. Așa că nu știu sigur în ce etapă a procesului se află. Aș vrea să-i las în pace; creează propria lor formă de artă, iar eu sunt scriitor și mă ocup de altă formă de artă. Dar sunt nerăbdătoare să văd. Vreau să știu cine o s-o joace pe Joi.

V.L.: Da, și eu. Cititorii români vor avea la dispoziție și romanul pe care l-ai scris după Soțiile…

T.F.: O familie greșită?

V.L.: Da, Ofamilie greșită, care este acum în traducere. Spune-ne câte ceva despre el, doar câteva cuvinte.

T.F.: Păi, romanul este despre… majoritatea romanelor mele au în centrul lor femeia. Deci avem două femei care trăiesc sub același acoperiș, care sunt foarte diferite, dar sunt și la fel. Iar femeia care închiriază camera aude un secret și devine obsedată să afle adevărul. Și așa se dezvoltă romanul, cu aceste două femei care locuiesc împreună, iar una dintre ele încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat în trecut. Aș zice că nu e așa de sexy ca Soțiile; Soțiile e o carte foarte sexy. Aceasta are ceva foarte intim… ceva care-ți cam dă fiori.

V.L.: Bun. O să ne placă.

T.F.: Foarte bine.

V.L.: Am mai citit și că-ți place Roma. Și Parisul. Cum a fost întâlnirea ta cu aceste două orașe europene?

T.F.: Oh, Doamne, am fost făcută pentru aceste orașe. Am fost făcută pentru Europa. Îmi place istoria. Îmi plac popoarele tradiționale. Știi, America e foarte nouă, iar Europa e veche. Și simt când sunt acolo. Apreciez sincer acel gen de eleganță. Așa că, Doamne, sunt îndrăgostită de Europa. Lăsați-mă să rătăcesc pe străzile voastre și să vă beau vinul. Sunt foarte fericită.

V.L.: Trebuie să vii la București, o să-ți placă. Și adu-ți și familia, pentru că avem o țară frumoasă. Am mai citit și că îți place moda… Nu, că tu consideri moda ca pe o modalitate de exprimare, corect?

T.F.: Da.

V.L.: Și ai avut sau ai un blog, Guise of the Villain.

T.F.: Da, n-am mai scris acolo de mult timp, după ce am avut primul copil, care mi-a ocupat absolut tot timpul. Dar da, pentru mine moda este un mod de a exprima ce simți. Și cred că artiștii sunt ca niște bombe, suntem tot timpul pe punctul de a exploda. Deci trebuie să ai modalități prin care să elimini o parte din energia din tine. Da, hainele devin una dintre aceste modalități prin care pot exprima ce simt.

V.L.: Și îți place și Eminem? Poți să-mi spui primele trei cântece care-ți vin în minte în clipa asta?

T.F.: Ei bine, primul e întotdeauna The Real Slim Shady. Eminem este un poet; nu-i pasă de ce crede oricine altcineva și asta am învățat și eu de la el. Am memorat multe dintre versurile dintr-o mulțime de cântece. Așa că aș zice categoric că… nici măcar n-am telefonul, pentru că mi-au zburat din cap toate titlurile. Ah, îmi place când cântă cu Dr. Dre și îmi plac și cântecele lui cu Rihanna. Cum e I Need a Doctor și The Monster, “a monster under my bed”…

V.L.: Frumos. Spune-mi, ai prietenii literare? Ești prietenă cu alți scriitori? Ai povestit despre Colleen Hoover, mai sunt și alții?

T.F.: A, da, în momentul ăsta, majoritatea prietenilor mei sunt scriitori. Nu știu cum s-a întâmplat. Dar da, te bucuri de mult sprijin când ești într-o comunitate de oameni ca tine și schimbi multe idei. Când ne blocăm, ne ajutăm unii pe alții să trecem mai departe. E o comunitate foarte necesară pentru cineva ca mine. Am nevoie de ei.

V.L.: Poți să ne dai câteva nume?

T.F.: Unele dintre prietenele mele foarte apropiate sunt Dina Silver și Kathleen Tucker, care scrie și thrillere. Sunt prietenă cu Alessandra Torre, care a scris o carte intitulată The Ghostwriter, una dintre cărțile mele favorite; e excepțională. Caroline Kepnes, care a scris You; e o susținătoare minunată a tuturor celorlalți. În majoritate femei, cred.

V.L.: Foarte frumos. Ultima întrebare: dacă mâine te-ai putea muta oriunde pe planetă, unde te-ai duce?

T.F.: M-aș duce la Londra. M-aș muta într-un apartament la Londra. Asta m-ar face foarte fericită.

V.L.: Minunat. Mulțumesc foarte mult, Tarryn Fisher, că ai fost alături de noi astăzi. Și reiau invitația de a veni să vizitezi România când o să totul bine pentru toată lumea. Cititorii românii apreciază Soțiile și sunt sigură că o să le placă și Ofamilie greșită. Mulțumesc foarte mult.

T.F.: Mulțumesc. Și vă mulțumesc tuturor pentru că mă citiți. Apreciez foarte mult.