John Holt, celebrul inițiator al școlarizării la domiciliu (homeschooling), demonstrează în proaspăt tradusa carte CUM ÎNVAȚĂ COPIII că educația nu se reduce la un veșnic antrenament pentru teste, ci trebuie să includă mai multe experimente, jocuri și ocazii pentru descoperiri pe cont propriu. Iată un exemplu de lecție de matematică din ciclul primar, ilustrare utilă nu doar pentru educatori, dar și pentru părinții care vor să țină trează curiozitatea celor mici.

Cum invata copiii-coperta

Într-o zi din acelaşi an, mi-am amintit de băiatul din clasa a cincea care îmi spusese că între 100 şi 200 erau 164 de numere întregi. Intuisem că cei mici simt că numerele, pe măsură ce cresc, devin mai ”dense”, ca să mă exprim aşa; pe scurt, că între 900 şi 1000 sunt mai multe numere întregi decât între 100 şi 200. Chiar dacă aveau o judecată sănătoasă când era vorba des­pre numere mici, aceasta începea să-i părăsească pe măsură ce numerele creşteau — ceea ce s-ar putea spune despre noi toţi — şi capetele începeau să ameţească, iar răspunsurile lor ghicite erau din ce în ce mai departe de adevăr.

M-am gândit aşadar că elevii de clasa întâi şi a doua ar putea fi interesaţi să vadă cum cresc numerele şi să-şi facă şi o idee con­cretă despre mărimea anumitor numere. Într-o zi, am cumpărat o rolă de hârtie, din acelea care intră în calculatoarele mecanice*, am dus-o la clasa întâi şi, fără să spun vreun cuvânt, am înce­put să marchez puncte pe rolă la o distanţă de câte 5 centimetri. Le-am notat cu 1, 2, 3, 4, 5 — o cifră sau un număr în dreptul fie­cărui punct. În scurt timp, aşa cum se întâmpla de obicei, câţiva copii au venit să se uite. M-au întrebat ce fac. Le-am spus să pri­vească. Au privit o vreme, apoi au plecat; au venit alţii în locul lor. Din când în când, un copil întreba: „Pentru ce e asta?“ Pentru mine, întrebarea însemna: „Va trebui să facem noi ceva cu asta?“ şi de obicei nu răspundeam. Dacă un copil mă întreba direct dacă va trebui să facă şi el acelaşi lucru, îi răspundeam „Sigur că nu!“ Pe măsură ce trecea timpul, creşteau şi numerele. S-a dus vorba prin clasă când am ajuns aproape de 100 şi copiii s-au adunat în jurul meu ca să mă vadă când scriu numărul. Era ca momentul acela magic când o mulţime de 9 de pe odometrul maşinii (ceasul care arată câţi kilometri ai parcurs) se transformă în 0.

În cele din urmă, cineva a întrebat:

— De unde aţi luat hârtia?

Am spus numele magazinului.

— Cât a costat?

— Douăzeci şi cinci de cenţi.

— Pot să iau şi eu una?

— Sigur, dacă o plăteşti.

Am crezut că întrebările se vor opri aici, dar nu a fost aşa. A doua zi, câţiva copii au venit la şcoală cu câte un sfert de dolar pentru propriile lor role. Eu le-am adus rolele, iar ei s-au apucat de treabă. În scurt timp, peste zece elevi de clasa întâi şi a doua lucrau la rolele cu numere. Unii doar scriau numerele, fără să le spaţieze cu atenţie; alţii mă imitau şi marcau numerele la dis­tanţe uniforme unele de altele. Numerele tot creşteau. Mulţi copii au continuat până la ordinul sutelor. Eu continuam să lucrez la rola mea — în cele din urmă a trebuit să lipesc o rolă nouă la cea veche — până am ajuns pe la 1500. Doi băieţi, amândoi interesaţi de numere şi extraordinar de competitivi, şi-au luat rolele acasă să lucreze la ele şi în curând m-au depăşit, ajungând aproape de 2000.

Unii pot spune, ba chiar au spus: „La ce au folosit toate astea? Ce au învăţat copiii?“ Desigur că prin asta înţelegeau la ce în­trebări pot să răspundă sau ce teste pot să treacă dacă fac asta? Nu sunt sigur ce au învăţat copiii. Copii diferiţi probabil că au învăţat lucruri diferite. Bănuiesc că au învăţat ceva despre felul în care cresc numerele şi despre sensul concret al unor numere cu care lucraseră la aritmetică. Într-o zi, când banda mea devenise destul de lungă, ajunsese până la cinci sute sau cam aşa ceva, am desfăşurat-o pe toată lungimea ei. A trebuit să facem înconjurul sălii de clasă şi apoi să ieşim în hol pentru a ajunge la capătul ei. Copiii forfoteau curioşi şi dornici să vadă pe toată lungimea benzii, spunând: aici e 200, aici e 400 şi tot aşa.

Aveam multe planuri să continui activitatea aceasta şi în anul următor, dar banii care o susţineau — câteva mii de dolari pe an — s-au terminat şi a trebuit să mă opresc, nu fără o oarecare amărăciune când m-am gândit la banii care se cheltuiau pe educa­ţie şi la lucrurile pe care se ducea o mare parte din aceştia. Părea că rolele cu numere puteau fi folosite în multe feluri, pentru înmulţire, factori, numere mari, proporţii, scări, măsurători, cartografiere şi cine mai ştie ce.

(*) Până prin anii 1970, când au apărut calculatoarele electronice, se folo­seau maşinile de calcul cu hârtie perforată, mai ales pentru ţinerea conta­bilităţii.