O fantasmă de salvare se referă la dorinţa de a fi salvat sau de a salva pe cineva. Aşa cum scrie Eidelberg (1968), „pare să reprezinte o eliminare imediată a neajutorării infantile sau o capacitate magică de a-i salva pe ceilalţi din astfel de situaţii critice”.

  

Într-o discuţie despre fantasmele de salvare ale terapeuţilor, Grey (1988) îşi aminteşte următoarea poveste:

Există o poveste despre un bărbat care, şovăitor, făcea dragoste cu soţia sa aflată pe moarte, pentru a-i îndeplini ultima dorinţă. A fost uimit să o vadă reînviind în braţele sale. Chiar s-a ridicat din pat şi s-a învârtit bucuroasă prin cameră. Când femeia, restabilită, l-a privit din nou pe soţul ei, a fost rândul ei să fie uimită. ”De ce plângi?” l-a întrebat. ”Oh”, s-a tânguit el. ”Dacă aş fi ştiut aş fi putut să o salvez pe mama”.

Numeroşi autori au sugerat că, la bază, practicarea psihoterapiei derivă din dorinţa de „a o salva pe mamă”.

Poate că primele referiri la o astfel de teorie vin de la Jones (1913) care sugerează că identificarea inconştientă cu Dumnezeu şi sentimentele inconştiente de superioritate care decurg de aici pot constitui un factor care contribuie la interesul puternic pentru psihologie şi psihiatrie. (…)

  

       

    

Lucrările recente despre motivaţiile terapeuţilor indică, de asemenea, că fantasmele de salvare subiacente reprezintă o dinamică importantă şi relativ obişnuită. De exemplu, Kaslow şi Friedman (1984), comunicând rezultatele obţinute în urma interviurilor cu studenţi la cursuri postuniversitare de psihologie clinică, afirmă că

„numeroşi terapeuţi în formare se referă la descoperirea neaşteptată a propriilor lor fantasme de salvare”

(…)

Pe baza compilării autobiografiilor terapeuţilor, precum şi a literaturii anterioare despre vieţile terapeuţilor, Burton (1972) afirmă că majoritatea au avut, când erau copii, responsabilitatea pentru fericirea familiilor lor. Rolul lor în copilărie era de a rezolva conflicte şi de a aduce liniştea familiilor lor, despre care se credea că fără astfel de contribuţii s-ar prăbuşi. Burton consideră că următorul scenariu este tipic:

Într-un anumit fel, un copil este selectat pentru a le oferi tuturor fericirea şi i se dă rolul de vindecător. În mod evident, un adult este mult mai bine pregătit să gestioneze un astfel de mandat decât un copil, astfel încât copilul, aflat în faţa imposibilităţii sarcinii, o duce mai departe cu sine până la vârsta adultă. Cererea devine latentă şi este refulată, dar rămâne ca o schiţă în personalitatea actuală. Cum altfel să ne explicăm acceptarea totală a veninului neînfrânat al anumitor clienţi, a teribilelor vicisitudini ale psihoterapiei cu schizofreni regresaţi cronic, a lamentaţiilor şi victimizării nesfârşite ale nevroticului, a narcisismului şi infantilismului celor cu tulburări de caracter? În faţa acestei situaţii, niciun terapeut nu se va angaja într-o psihoterapie pentru niciuna dintre recompensele care există în prezent.

Fragment din cartea

O chemare curioasă

semnată de psihologul clinician Michael B. Sussman