“Duminică, 16 mai 2010. În partea germanică a Elveţiei, în cantonul Aargau, la circa cincizeci de kilometri la vest de Zürich, castelul Habsburgilor serveşte drept cadru select al unui eveniment rar, întoarcerea la izvoare a unei gran­dioase istorii, în multe privinţe însăşi istoria Europei. În costume medievale, povestitori, istorici locali şi iubitori ai trecutului reînvie marile momente şi micile secrete ale unui monument emblematic. Timp de cinci ore, unii vorbesc despre diverse personaje care s‑au aflat la originea unui destin excep­ţional, alţii adaugă detalii despre uzanţele din acele vremuri îndepărtate, arată vreun loc între şesuri, păduri Saga-Habsburg-1şi reţeaua rutieră, se înflăcărează pentru un detaliu arhitectural sau altul. Legende şi fapte atestate se îmbină armonios, într‑o atmosferă liniştită. Cu prilejul acelei Zile Europene a Muzeelor, acest străvechi fief restaurat îşi reia locul cuvenit într‑un trecut adesea tumultuos. În timp ce steagul Elveţiei flutură în vârful turnului, pe vechile metereze este înălţat un stindard înfăţişând un leu ridicat pe labele din spate, considerat drept prima emblemă a Habsburgilor. Vizitatorii înaintează lent, pasionaţi. Aici se vede o scară din lemn, dincolo se deschide o pivniţă; patru vaste încă­peri principale şi o expoziţie subliniază etapele restaurării monumentului… Ce de descoperiri! Iată, un zid de incintă, a cărui grosime (1,90 m) atestă rolul defensiv pe care îl avea. Uite şi un puţ, pe jumătate astupat, a cărui adâncime este estimată la peste șaizeci și opt de metri… Aici, memoria este vie, întreţinută şi regenerată cu multă atenţie, ştiut fiind că, mai târziu, va simboliza naşterea identităţii elveţiene, ca reacţie la prezenţa Habsburgilor. Într‑adevăr, pentru această dinastie, totul a început aici, cel puţin din punct vedere oficial, pe acest pisc ce se înalţă la cinci sute zece metri la sud de Rin, aproximativ între Basel şi Zürich.” – Frangement din volumul Saga dinastiei de Habsburg: de la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană

“Dispărând, Habsburgii și-au luat cu ei ţara în mormânt. Sub ochii noștri, nu a mai rămas decât un cap fără trup: Viena. Habsburgii erau Austria.“ – La dame blanche des Habsbourg de Paul Morand

Dacă există o dinastie care să întrupeze Europa, aceea este Casa de Habsburg. În 1919, prăbuşirea imperiilor şi, apoi, o redivizare geografică arbitrară, dic­tată de o ideologie oarbă, elimină de la conducere familii vechi şi puter­nice, cum ar fi Romanovii, Hohenzollernii şi Habsburgii, care purtau vina de a fi fost învinşi sau doborâţi prin revoluţii. După veacuri de prestigiu şi influenţă, vechile case domnitoare sunt şterse de pe hartă, asasinate sau surghiunite. Dar, în timp ce ottofamiliile imperiale din Rusia şi din Germania au fost nevoite, ulterior, să se mulţumească, după caz, cu nostalgii discrete, compromisuri regretabile sau reabilitări tardive pe cât de uimitoare, pe atât de diverse, Habsburgii au luptat împotriva anihilării progresive la care erau supuşi, ripostând chiar împotriva ostracizării care le era impusă. Nu fără efor­turi sau adversităţi umilitoare, ei au reuşit să trăiască, să‑şi refacă imaginea, să existe din nou, să impună respect faţă de numele lor înainte de anii ’40 şi să redobândească un loc atât în memoria vechii Europe, cât şi în noua con­strucţie europeană. Fiul cel mare al lui Carol I (ultimul împărat al Austriei) şi al Zitei, arhiducele Otto, a fost cel care, pe vremea Comunităţii Europene, a declarat: “Va trebui repede să construim Uniunea Europeană.”