Albastrul e pentru fecioare. ”O poveste frumoasă, frumoasă, frumoasă”

Una dintre cele mai bune povestiri pe care le-am citit în ultimii ani. O poveste, frumoasă, frumoasă, frumoasă. Despre o lume în care oamenii poartă măști pe care și le aleg în fiecare dimineață, trăind astfel câte o viață în fiecare zi (…) O lume în care oamenii nu au nume, nu au identitate (…) E una dintre acele povestiri care te fac să împarți textele literatură și ”doar texte”, 

scrie în Dilemateca Michael Haulică despre povestirea ”Păcătos, brutar, fabulist, preot; mască roșie, mască neagră, gentleman, brută” de Eugie Foster (Nebula 2011 pentru nuveletă), parte a antologiei NEBULA 2011, tradusă la Editura Trei.

Și un fragment din această povestire, extras din secțiunea ce poartă titlul… 

… Albastrul e pentru fecioare.

A doua zi dimineaţă îmi fac alegerea pe îndelete, atingând un chip după altul. În locul unde se afla masca galbenă e un gol, dar mai am multe altele. În cele din urmă aleg una de culoarea safirelor. Fruntea e făcută din satin mătăsos ca apa. Îmi împletesc panglicile de catifea în păr și ciucurii îmi clipocesc în jurul urechilor ca secretele dezvăluite în șoaptă. 

— Nu cred c-o să mă mărit vreodată, spun eu. De ce m-aș mărita?

Fata de lângă mine chicotește cu degetele subţiri peste deschiderea gurii. Masca ei e sculptată în lemn verde, întărit prin foc vreme de trei zile. Odată sculptat și finisat, lemnul capătă limpezimea sticlei, cu modelul din fibre sepia ca un filigran din dantelă groasă.

— Ţine minte cuvintele mele, zice ea. Toate flirturile te vor ajunge din urmă într-o bună zi. Un bărbat îţi va fura inima și-o să vii într-o fugă la mine, să te-ajut la pregătirile de nuntă.

Râd.

— Puţin probabil. Tipii pe care-i cunoaștem nu se gândesc decât la Mierea Reginei și mă lasă apoi singură. M-aș mărita mai degrabă cu un creator de măști decât cu unul dintre aceste capete seci.

— Brr, asta-i o chestie sofisticată.

Prietena mea scoate un ţipăt ascuţit și arată cu degetul.

— Uite! E noul transport! Nu ţi-am spus eu că pe strada asta ajung mai întâi camioanele care livrează marfa? Stăm cu măștile lipite de vitrina magazinului, uitându-ne galeș la flacoanele expuse. (…)

Prietena mea mă abandonează, grăbindu-se să se alăture hoardei îmbulzite în jurul noilor produse. În timp ce pe ea amestecul de aburi emotivi o face mai frivolă și o excită, pe mine mă copleșește. Mă sprijin de tejghea și respir scurt, superficial.

— Pari pierdută.

Masca bărbatului e dintr-un aliaj mat de cositor, acoperită cu un strat metalic atât de subţire, încât văd urmele lăsate de mișcarea pensulei artizanului. Un model cu flăcări i se învolburează pe ambii obraji, în nenumărate nuanţe de purpuriu.

— Doar îmi aștept prietena.

Arăt în direcţia mulţimii. Se întrevede un licăr de un verde translucid, tot ce pot zări din ea.

— Nu te interesează să-ncerci noul lot?

— Nu prea. Prefer distilatele tradiţionale. Cred că din cauza asta sunt de modă veche.

Bărbatul se apleacă, apropiindu-se cu un aer conspirator.

— Dar le-ai cumpărat pe cele trei noi de ieri. Am încercat să te avertizez în privinţa acelui Bronz Iolit. Nu e nicidecum un substitut potrivit pentru Mierea Reginei. Mă umplu de amintiri despre dorinţă și violenţă, mosc și excitare, durere și sânge. Dar sunt greșite. Azi

sunt altcineva. Clatin din cap.

— Nu știu despre ce vorbești.

Caut o fărâmă de sticlă verde sau de dantelă sepia.

Unde mi-e prietena?

— N-aș lăsa niciodată pe cineva să folosească Bronz Iolit asupra mea.

— Când ţi l-am vândut, n-ai spus că era un dar?

— Ce?

— Eram vânzătoarea cu mască de onix.

Șocul pe care-l simt e dincolo de cuvinte, dincolo de orice reacţii. E cel mai important tabu al societăţii noastre, ceva atât de profanator și de obscen încât nu e trecut nici măcar în cărţile cu legi. Nu discutăm despre evenimentele și despre conflictele la care-au luat parte alte măști de-ale noastre. Nu se face. Ce-ar fi dacă oamenii ar începe să dea vina pe o faţă pentru ceea ce a făcut o alta, pentru simplul fapt că ambele au fost purtate de același cetăţean?