Nu mă mai inspiră nimic să vorbesc despre vegetaţie. Aş dori să tac următoarea sută de kilometri. Încep să calculez în gând ce distanţă i-a mai rămas de parcurs alături de mine. Cum încetez să mă concentrez asupra gramaticii, cum încep din nou să mă gândesc la trupuri.

Fragment din:

Copilul din floriDificultăţile mele lingvistice ar putea duce relaţia noastră la un alt nivel, cel al schimburilor fără cuvinte pe care le pot avea două corpuri omeneşti.

Orice-ar fi, trebuie să am grijă de plantele din portbagaj. Pun deci avariile şi trag pe dreapta. Fata îşi scoate centura şi se pregăteşte să mă urmeze în misiunea mea de a controla ce se întâmplă în spatele maşinii. Când deschide portiera, odată cu mine,  scenariul îi scapă din mână şi foile albe se împrăştie în toate direcţiile. Însă nu o ia la fugă după ele prin hăţişuri, ci se apropie cu viclenie şi atenţie, totuşi, foarte rapid, ca o felină gata să ţâşnească, gata să apese talpa pantofului cu toc înalt peste prada ajunsă la bunul ei plac. Îi întind de formă câteva pagini, dar, văzând că e perfect stăpână pe situaţie, o las să vâneze de una singură Casa păpuşilor şi mă duc să deschid portbagajul.

— Stai aşa, mă strigă, care e treaba cu plantele alea ale tale? E marijuana?

Mă priveşte suspicioasă cum le torn o sticlă de apă.

— Nu, nu sunt decât trandafiri, butaşi de trandafiri de la mine de-acasă, ba chiar şi doi de rezervă.

Actriţa izbucneşte în râs.

— Ai o iubită? mă-ntreabă direct după ce urcăm la loc în maşină.

— Nu, un copil.