Bob și Stan, cu doar doi ani diferență de vârstă între ei, au fost tovarăși nedespărțiți de‑a lungul copilăriei timpurii. Tatăl artist și mama casnică le ofereau o viață relativ liniștită și amândoi erau disponibili emoțional.
Tatăl a murit subit când Bob avea nouă ani și Stan unsprezece, așa că mama lor a fost nevoită să se angajeze ca director într‑o companie. Dar moartea soțului ei a declanșat ceea ce până atunci fusese doar o predispoziție latentă spre colită. Un an mai târziu s‑a îmbolnăvit și a fost supusă mai multor operații de cancer. În timpul celei de‑a treia operații a intrat dintr‑odată în colaps și a murit pe masa de operație. Orfani la zece și doisprezece ani, nu aveau nicio rudă la care să meargă.
Fragment din Psihologia relațiilor fraterne (de Stephen P. Bank, Michael D. Kahn), prima descriere completă a legăturii emoționale dintre frați și surori
Testamentul fusese făcut foarte vag, așa că niște curatori au fost numiți tutori ai băieților. Tutorii, care s‑au dovedit a avea probleme psihice, se purtau urât cu ei, îi abuzau și le cereau lucruri imposibile. La adolescență, acești asistenți maternali îi criticau și îi foloseau ca să obțină banii din cont.
În timpul adolescenței, Bob și Stan s‑au simțit ca Hansel și Gretel în casa vrăjitoarei: fiecare păstra o conspirație a tăcerii în favoarea celuilalt atunci când asistenta maternală încerca să smulgă de la unul informații personale despre celălalt. Amândoi și‑au dat seama, încă de la începutul conviețuirii cu ea, că era sadică. Se linișteau unul pe celălalt că acțiunile ei erau iraționale și își ofereau reciproc protecție emoțională. Ca băieți (și apoi ca tineri adulți) își povesteau unul altuia despre atacurile ei bolnave; împărtășirea poveștilor îi unea în fața dușmanului comun. Frații loiali își testează realitatea reciproc. În acest caz, băieții puteau confirma că mama lor vitregă era cea nebună, că niciunul dintre băieți nu trebuia să accepte proiecțiile ei de răutate. Probabil că niciunul dintre băieți, dacă ar fi fost singur la părinți, nu ar fi ieșit din această experiență cu asistenta maternală fără tulburări psihice severe.
Asistenții maternali au continuat să‑i abuzeze, sugerând că cel mare era homosexual, iar cel mic era retardat intelectual și le‑au spus băieților minciuni despre părinții lor biologici. În încercarea de a‑i separa pe Bob și Stan pentru a‑i împiedica să vorbească între ei noaptea, asistenții le‑au dat camere separate. Băieții au refuzat categoric și, în loc să stea în camere confortabile, dar separate la etaj, au preferat să rămână împreună într‑o cămăruță mică de la mansardă în care greu încăpeau două paturi. Refuzând să se lase despărțiți, au fost capabili să se apere unul pe celălalt și să‑și protejeze relația în fața acestor străini ostili.
Leave a Reply