Alienarea muncii este aproape completă.
Mecanica liniei de asamblare, rutina biroului, ritualul cumpărării şi vânzării sunt eliberate de orice legătură cu posibilităţile umane. Relaţiile de muncă au devenit, într-o mare măsură, relaţii între persoane văzute ca obiecte interşanjabile pentru conducerea ştiinţifică şi pentru experţii eficienţei. Desigur, competitivitatea încă dominantă cere un anumit nivel de individualitate şi spontaneitate; dar aceste trăsături au devenit tot atât de superficiale şi iluzorii ca şi competitivitatea căreia îi aparţin. Individualitatea există, pur şi simplu, doar cu numele, pentru desemnarea specifi că a tipurilor (precum vampă, casnică, petrecăreaţă, bărbătos, femeie de afaceri, cuplu ambiţios), tot aşa cum competiţia tinde să fie redusă la tipuri prestabilite în producţia fleacurilor, ambalajelor, mirosurilor, culorilor şi aşa mai departe.
Sub această suprafaţă iluzorie, întreaga lume a muncii şi recrearea sa au devenit un sistem de obiecte însufleţite şi neînsufleţite — toate supuse în aceeaşi măsură administrării. Existenţa umană în această lume este doar substanţă, materie, material, care nu conţine în sine principiul mişcării. Această stare de osificare afectează şi instinctele, inhibiţiile şi modificările lor. Conştientul, tot mai puţin împovărat de autonomie, tinde să fie redus la sarcina de a regla coordonarea individului cu întregul. Această coordonare este atât de eficientă încât fericirea generală mai degrabă a scăzut decât a crescut. Conştientizarea de către individ a reprimării dominante este împiedicată de restrângerea manipulată a conştientului său.
Acest proces schimbă definiţia fericirii. Conceptul indică o condiţie mai-mult-decât-intimă, mai-mult-decât-subiectivă; fericirea nu constă doar în sentimentul de satisfacţie, ci în realizarea libertăţii şi satisfacţiei. Fericirea presupune cunoaştere: ea este prerogativa animalului raţional. Odată cu declinul conştientului, cu controlul informaţiilor, cu absorbţia individului în mijloacele de comunicaţie în masă, cunoaşterea este administrată şi limitată. Individul nu ştie cu adevărat ce se întâmplă; maşina superputernică a educaţiei şi amuzamentului îi uneşte cu toţi ceilalţi într-o stare de anestezie din care toate ideile dăunătoare tind să fie excluse. Şi, întrucât cunoaşterea întregului adevăr nu duce mai deloc la fericire, o asemenea anestezie generală îi face fericiţi pe oameni.
Fragment din
Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud,
de Herbert Marcuse
Leave a Reply